Compatibilităţi
cioraniene cu viziunea lui H.G.Gadamer despre experienţa temporală
aferentă artei
Marius Cucu
Alături de
perspectivele conferite prin structurile elaborate ale cosmologiei şi
gnoseologiei, se evidenţiază un alt plan aferent spiritualităţii
umane în care se manifestă tendinţa de integrare şi omologare
conceptuală a temporalităţii, o altă zonă de cercetare
a timpului şi de profundă experimentare a valenţelor sale, zonă
ce-şi defineşte centrul şi subiectul fundamental drept arta
şi frumuseţea spre care ea tinde neîncetat. Acest plan, postulat
drept estetică, asimilează în dimensiunea sa problematica
temporalităţii într-un constant raport cu experienţa umană
a trăirii şi percepţiei formelor artisticului.
Despre valenţele şi profundele
consecinţe ale unui astfel de raport gândirea lui Hans-Georg Gadamer se
pronunţă decisiv constituindu-se într-un alt reper primordial pentru
cerecetarea analitică asupra integrării problematicii timpului în
sfera creaţiei şi interogării umane, sfera în care, alături
de cosmologie şi gnoseologie, estetica ocupă una dintre
poziţiile prioritare. La începutul analizei sale, Gadamer aşează
interogarea asupra dimensiunii sărbătorii precum şi demersul
identificării trăsăturilor definitorii pentru aceasta. Ce este,
prin urmare, sărbătoarea şi care poate fi raportul său
fundamental cu timpul?
O primă
şi fundamentală caracteristică pe care Gadamer o surprinde ca
aparţinând sărbătorii este respingerea fermă a
singurătăţii individuale şi înlocuirea acesteia cu
întovărăşirea, comuniunea.Spre deosebire de alte
activităţi sociale în care oamenii
conlucrează împreună dar sunt separaţi de condiţia
şi statutul lor, statut ce-i individualizează prin determinarea
precisă a atribuţiilor fiecăruia, în sărbătorire se
manifestă o strângere împreună a fiinţelor umane sub spectrul
unei comuniuni dinamice şi pătrunse de tensiunea vieţii. Aici se
între-vede o a doua trăsătură a sărbătorii,
capacitatea sa de sustragere a spiritului omenesc de la ritmul şi
măsura firească impusă prin efortul cotidian. Participarea la
sărbătoare impune, în consecinţă, stoparea înscrierii
şi aderării constante a omului la dimensiunea profană a lumii.
Această pierdere a individualităţii celui participant la sărbătoare
în deplinătatea comuniunii alături de ceilalţi, coincide, din
perspectiva gândirii lui Gadamer, cu depăşirea timpului firesc
şi proiecţia într-o zonă temporală inedită,
aferentă sărbătorii.[i]
O astfel de
proiecţie nu implică anularea personalităţii individuale
ci, transfigurarea acesteia pe fundalul revelaţiei apartenenţei la un
Tot universal, unitatea sacră în interiorul căreia,aşa cum
surprinde şi Mircea Eliade, prin analizele sale asupra experienţelor
de natură mistică, contrariile sunt abolite iar conştiinţa
extaziată.[ii]
Sărbătoarea asimilează
spiritul uman ca o totalitate omogenă, drept unitatea ce exclude
fragmentarea în momente distincte, în clipe succesive ce urmează dinamica
unui sens constant. În cadrul sărbătoririi, spiritul uman este
desprins de contextul spaţio-temporal firesc, context care susţine
singurătatea individualităţii, şi dobândeşte
capacitatea de a ,,zăbovi” întru comuniune cu ceilalţi asupra
momentului evocat de sărbătoare.
Pentru Gadamer,
survenirea acestei ,,zăboviri” se identifică cu un proces de
suspensie a timpului firesc, cu negarea caracterului ,,disponibil” şi
,,calculabil” al temporalităţii în care îşi dezvoltă
extensia cotidianitatea. Sărbătoarea deţine în cadrul dimensiunii
sale spaţio-temporale, propriul ritm temporal şi coordonate specifice
ale fiinţării sale, coordonate ce nu coincid cu reperele şi
cadrele lumii profane. A fi proiectat într-o astfel de inedită regiune
ontică şi a rezona cu măsura structurilor sale înseamnă,
din prisma viziunii lui Gadamer, a sărbărtori în mod autentic. Pentru
acest gânditor, însă, cea mai înaltă sărbătoare pe care
spiritul uman o poate experimenta este reprezentată de fenomenul
trăirii artistice.
Aşezat în
faţa unei creaţii de artă, sufletul omenesc ce se deschide spre
dimensiunea acesteia se întâlneşte cu o ,,unitate organică” ce
gravitează doar în jurul propriei sale naturi, o structură
elaborată şi întemeiată ferm în sine care deţine propriul
său univers. Integrarea în ritmul impus de timpul acestei structuri
permite atingerea şi pătrunderea semnficaţiei primordiale a
operei respective, retrăirea tensiunii artistice a creatorului şi
experimentarea poziţionării în paradigma spre care deschide creaţia
respectivă. Temporalitatea specifică operei de artă este, pentru
Gadamer, replica finită a eternităţii la nivelul spiritului
uman, reflectarea veşniciei în cadrele conferite de rezonanţa
creaţiei ce aspiră neîncetat spre idealul frumuseţii.[iii]Un
astfel de timp inedit nu poate fi interpretat din prisma reperelor oferite de
experienţa derulării temporale fireşti,de pe poziţiile
succesiunii echilibrate a clipelor. Aici prezentul, trecutul sau viitorul se
dovedesc irelevante în raport cu esenţa trăirii artistice,trăire
a cărei temporalitate specială poate fi definită doar ca un
prezent sui generis.[iv]
Compatibilitatea
vizunii cioraniene asupra timpului cu perspectiva filozofică a lui
H.-G.Gadamer rezidă în acceptarea comună a posibilităţii
desprinderii spiritului uman de fluxul temporalităţii fireşti,
de ritmul cotidian al timpului istoric. Spre deosebire de Gadamer, însă,
Cioran înţelege proiecţia extra-temporală drept rezultanta unui
proces dramatic al experienţei individualităţii proprii,experienţă
concretizată la nivelul angoasării, solitudinii sau a stării de
respingere şi negare în raport cu oportunităţile lumii.
Note
[i] Gadamer, Hans-Georg -
Actualitatea frumosului, Editura Polirom,
[ii] Eliade, Mircea - Mefistofel
şi androginul, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, p.65
[iii] Gadamer, Hans-Georg -
Actualitatea frumosului, Editura Polirom,
[iv] Gadamer, Hans-Georg - Adevăr şi metodă, Editura Teora, Bucureşti, 2001, p.102