Repere ale unei perspective

semantice asupra discursului politic

Mirela Arsith

1. Cîmpul politic: coordonate şi conţinut.

Politicul reprezintă un mod particular de investigaţie şi de însuşire a realului, dar şi o modalitate specifică de transformare a societăţii. Considerăm că analiza acestui specific al politicului se confruntă cu o dificultate, ce provine din faptul că, atît la nivelul termenilor şi al semnificaţiilor corespunzătoare, cît şi la cel al principalelor paradigme în interiorul cărora este definit politicul, „conştiinţa realităţii este parte din realitatea însăşi“ [i].

Christian Le Bart apelează la conceptul de cîmp politic pentru a defini universul coerent al manifestărilor politice discursive[ii]. Cei care intră în acest cîmp se caracterizează prin adeziunea la anumite credinţe şi valori fondatoare. Interiorizate sub forma unui habitus de către cei care aparţin spaţiului politic, credinţele şi valorile fondatoare se obiectivează în enunţuri şi discursuri foarte apropiate ca esenţă, în raport cu polemicile şi dezbaterile de suprafaţă, care sînt accesibile recepţiei spontane a discursului politic. Cîmpul politic, ca univers de credinţe se rezumă la două enunţuri fundamentale, care pun în joc legitimitatea lui în calitate de cîmp social autonom. Primul din aceste enunţuri constă în afirmarea legitimităţii aleşilor sufragiului universal; al doilea enunţ constă în susţinerea capacităţii acestora de a acţiona asupra lumii sociale. Aceste două enunţuri circumscriu riguros universul a ceea ce poate fi gîndit şi a ceea ce poate fi exprimat în politică.

Credinţele fondatoare se declină în multe feluri, se exprimă foarte divers, dar acest nucleu fundamental de credinţe împărtăşite nu este negociabil. Toţi actorii politici au un interes comun de a face să existe politica, ca o activitate legitimă, funcţională, utilă, onorabilă sau pur şi simplu normală. Credinţa în politica democratică condiţionează pretenţia şi dorinţa de a face politică.

Un cîmp politic nu este structurat numai pe baza clivajului interior / exterior. Una dintre funcţiile partidelor politice este de a filtra accesul în acest cîmp. El este, de asemenea, ierarhizat; cei care deţin poziţiile superioare (profesioniştii politicii mai mult decît amatorii, liderii partizani, mai mult decît militanţii etc.) nu îşi pot permite o distanţare în raport cu normele discursive care reglează funcţionarea cîmpului politic. Întrucît condiţia lor este legată direct de poziţia pe care o ocupă în cîmpul politic, ei trebuie să respecte mai scrupulos decît oricine credinţele fondatoare. Ce ar fi un parlamentar care ar declara că încetează să creadă în sufragiul universal ?

Analiza este transpozabilă identic cînd este vorba de a doua credinţă fondatoare, şi anume credinţa în posibilitatea de acţiune asupra socialului de pe poziţiile autorităţii politice. Ritualurile şi simbolica politică nu încetează să afirme această pretenţie, iar guvernanţii nu pot niciodată să se sustragă cu adevărat demersurilor decizionale care se aşteaptă, de altfel, de la ei. Această credinţă este alimentată mereu, de exemplu, prin afirmaţia că discursul este acţiune. Politicienii amintesc fără încetare că acţionează, concret, în teren, că sînt sensibili la problemele vieţii cotidiene ş. a.

Discursul politic poate însemna să vorbeşti adevărat, să spui că se va face şi să faci ceea ce se spune, rostirea trebuind, totdeauna, să fie ancorată la realitate. Locutorul politic se poate referi la realitatea trecută, pe care ar trebui să o stăpînească prin cunoaştere, dar îşi poate asuma şi o realitatea viitoare, ce urmează a fi instituită.

2.Extensiunea şi delimitarea semantică a discursului politic

Ducînd mai departe încercarea de valorificare a demersului lui Heinrich Plett, putem avansa ideea că, sub aspect semantic, extensiunea discursului se defineşte după coeziunea sistemului de referinţă a componentelor sale lingvistice, pe care o putem numi tema discursului [iii]. Aceasta trimite la un anumit nivel de organizare semantică a discursului şi se instituie ca obiect al acestuia. Realizarea temei se manifestă prin comentariu şi are loc prin expan-siunea semantică, printr-un aport semantic mereu înnoit. Configurarea informaţională a discursului urmăreşte realizarea sensului discursiv prin menţinerea unui raport optim între informaţia deja cunoscută şi informaţia nouă, efectul fiind creşterea dinamismului comunicativ. Unitatea tematică a discursului determină şi delimitarea sa semantică, ce nu poate fi realizată în aceeaşi măsură nici de sintaxă, nici de pragmatică.

Semantica discursului politic presupune o referinţă tematică specifică, însoţită de atitudinile şi valorizările actorului politic în raport cu referinţa tematică în totalitate sau cu unele componente ale ei. Referenţialul discursiv din domeniul politicului se bucură de o mare libertate în raport cu alte tipuri discursive, pentru că îl poate constitui orice sector al socialului: economic, juridic, cultural, politicul însuşi. Discursului politic îi este accesibilă întreaga problematică a domeniului pe care-l descrie, îl explică şi îl evaluează. Explicaţia acestui fapt constă în specificul acestui tip de discurs, de a se adresa unui auditoriu larg şi eterogen, care poate ajunge să cuprindă, practic, întreaga societate. Eterogenitatea auditoriului care are puterea de a decide asupra legitimităţii exprimă o diversitate de interese ─ economice, morale, sociale, culturale ─ ce trebuie satisfăcute. De aceea, discursul politic al grupurilor de putere trebuie să formuleze oferte teoretice de împlinire a acestora, iar în condiţiile în care are loc accesul legitim la putere, vor putea fi acţionate pîrghiile necesare pentru îndeplinirea proiectelor de satisfacere a intereselor.

3. Semantica lumilor posibile şi discursul politic

Întîlnit în opera lui Gottfried Wilhelm Leibniz, conceptul de lumi posibile a fost reluat în forma semanticii logice de Gottlob Frege şi Rudolf Carnap, apoi a fost aplicat într-o „semantică a lumilor posibile“, la Bertrand Russell Jakko Hintikka şi în noile elaborări ale lui Georg Henrik von Wright, Peter Frederik Strawson sau Saul Aron Kripke în teoriile referinţei.

În Tractatus logico – philosiphicus, Ludwig Wittgenstein susţinea că lumea constă din totalitatea faptelor: „1. Lumea este tot ce se petrece“ [iv]. Aceasta este mulţimea stărilor de fapt efectiv existente. Dacă însă ne referim la lumi posibile, atunci ne confruntăm cu stări de fapt posibile, care ar putea fie să existe, fie nu, dacă am privi lumea altfel decît ea se petrece. „O <<lume posibilă>> are obiectualitate – este în felul <<obiectului>> – obiectivitate –valabilitate intersubiectivă – şi semnificaţie – este un orizont semnificativ, o perspectivă realizată ca mod valoric de raportare la lume“ [v].

Discursul politic este, pînă la urmă, o descriere şi o explicare a actului politic viitor, capabil să instituie o realitate virtuală şi alternativă. Cele mai multe dintre cele gîndite şi proiectate în plan politic ajung, în cele din urmă, să se realizeze. Astfel, analiza semantică a discursului politic impune o abordare a acestuia şi din perspectiva teoriei lumilor posibile.

Ideea de lume posibilă poate fi înţeleasă ca stare şi cadru de acţiune a unui sistem uman [vi]. Orice lume posibilă poate fi caracterizată print-un număr de propoziţii declarative. Putem considera, de exemplu propoziţia p ca o descriere parţială a unei lumi posibile w_i ; ca atare, p aparţine acestei lumi posibile: p Î w_i; putem afirma că propoziţia p este adevărată în lumea posibilă w_I : V (p, w_i ) = 1. Pentru a aplica această teorie la nivelul discursului politic, propunem următoarea secvenţă discursivă din Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii:

„Considerăm ca adevăruri de la sine înţelese faptul că toţi oamenii sînt egali din naştere, că sînt înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la a năzui spre Fericire. Că, pentru a-şi asigura aceste drepturi, oamenii instituie Guverne care îşi derivă puterile lor drepte din consimţămîntul celor guvernaţi. Că ori de cîte ori o Formă de guvernare devine primejdioasă pentru aceste ţeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească şi să instituie o nouă Guvernare, întemeind-o pe acele principii şi organizînd-o în acele forme de exercitare a prerogativelor sale care i se vor părea cele mai potrivite ca să garanteze Siguranţa şi Fericirea acestui popor“ [vii].

Ne propunem să realizăm analiza acestui text prin utilizarea teoriei lumilor posibile, dezvoltată de logicianul finlandez Jaakko Hintikka [viii].

Pentru început, prezentăm cîteva concepte preliminare: (1) o formulă p este realizabilă, dacă şi numai dacă, mulţimea al cărei singur element este p, notată {p}, este realizabilă; (2) o formulă p este contradictorie sau logic - falsă, dacă şi numai dacă p nu este realizabilă; (3) o formulă p este validă sau logic adevărată, dacă şi numai dacă ~ p nu este realizabilă, sau ~ p este contradictorie; (4) o formulă q este consecinţă logică a unei formule p, dacă şi numai dacă, p ® q este validă, sau logic - adevărată, respectiv, dacă p & ~ q nu este realizabilă. Realizabilitatea este un tip de adevăr potenţial, apt de a deveni adevăr de fapt într-o altă împrejurare sau stare a lumii.

Notăm cu p următorul enunţ: „Considerăm ca adevăruri de la sine înţelese faptul că toţi oamenii sînt egali din naştere, că sînt înzestraţi de către Creator cu anumite drepturi inalienabile, că printre acestea se numără dreptul la Viaţă, la Libertate şi la a năzui spre Fericire“. Am găsit drept consecinţă logică a lui p următorul enunţ, pe care îl notăm cu q: „[Considerăm] că, pentru a-şi asigura aceste drepturi, oamenii instituie Guverne care îşi derivă puterile lor drepte din consimţămîntul celor guvernaţi“. Enunţul p este o descriere parţială a unor stări rezultate dintr-un şir de evenimente. Enunţul q exprimă posibilitatea acestuia de a fi adevărat într-o lume posibilă, dobîndind, astfel, realizabilitate. Aceasta înseamnă că ceea ce este enunţat în q reprezintă o descriere parţială a unui curs posibil al evenimentelor sau a stărilor lumii rezultate din şirul de evenimente (în cazul exemplului nostru, sufragiul universal).

Proiectarea unei lumi posibile prin discursul politic presupune enunţarea, explicită sau implicită, de scopuri [ix] şi norme. Dacă Sq aparţine unei lumi iniţiale w_i , Sq Î w_i , atunci trebuie să existe o lume w_j, alternativă teleologică a lui w_i, în care cerinţele scopului Sq devin o stare de fapt. Exprimăm cele prezentate sub forma următoarei scheme de inferenţă:

unde „T (w_i , w_j )“ desemnează relaţia de alternativitate teleologică.

Din perspectivă logică, lumea teleologică w_j este perfectă, pentru că în această lume se conservă scopurile din lumea anterioară şi se împlinesc toate obiectivele stipulate de agentul de referinţă într-o lume anterioară w_i .

Pentru a exprima ideea că unei anumite persoane sau unui anumit grup de persoane îi este permis, într-o stare dată a sistemului uman de acţiune, w_i , să întreprindă o acţiune oarecare, încheiată printr-o stare descrisă prin propoziţia q, trebuie să luăm în considerare, în afară de starea iniţială w_i, o stare finală w_j , caracterizată, între altele, prin aceea că q este adevărată în w_j şi că satisface deplin exigenţele sistemului de norme ce guvernează activitatea în cauză. Din perspectivă logică, orice alternativă deontică reprezintă o lume deontic - perfectă, adică o lume în care toate interdicţiile sunt respectate şi toate obligaţiile sînt înfăptuite; într-o astfel de lume ideală, fiecare agent îşi asumă şi îşi îndeplineşte întocmai îndatoririle care îi revin.

Realitatea politică, însă, este departe de a fi ideală. De aceea, în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii este stipulat faptul că „că ori de cîte ori o Formă de guvernare devine primejdioasă pentru aceste ţeluri, este Dreptul Poporului să o schimbe sau să o abolească şi să instituie o nouă Guvernare... “. În lumea reală a social-politicului este o permanentă înfruntare a alternativelor de lumi posibile, în funcţie de interesele grupurilor care se aruncă în lupta discursivă din arena politică. Fiecare discurs politic oferă destinatarilor săi viziuni globale, coerente, stabile şi schematice ale lumii viitoare, urmărînd, de fiecare dată, adeziunea la o acţiune viitoare. Ulterior, urmează explicaţiile pentru ceea ce s-a făcut dar, mai ales, pentru promisiunile care nu s-au îndeplinit. Electoratul este conştient că nici succesele, nici eşecurile nu se datorează în exclusivitate clasei politice. Dacă explicaţiile oferite cu privire la nereuşitele guvernării sînt credibile şi datorită toleranţei pe care o manifestă de multe ori destinatarii discursului politic, aceştia oferă legitimitate chiar şi unor grupuri care nu au obţinut realizări deosebite şi nici nu-şi respectă în întregime angajamentele electorale. De altfel, discursul politic îşi perfecţionează permanent gradul de acceptabilitate, ajustînd registrele explicative la cele ale publicului căruia îi este destinat.

4. Interacţiuni modale în universul discursivităţii politice

Teoria lumilor posibile este o teorie logico - filosofică ce abordează pro-blema modalităţilor. De aceea ne propunem să investigăm, în continuare, două dimensiuni majore ale folosirii limbajului, cum ar fi reţeaua modală şi configuraţia atitudinală a discursului; acestea au iniţiat multiple preocupări teoretice în logică, în lingvistică, în semantică şi în pragmatică. În fiecare dintre aceste domenii, modalitatea a fost abordată într-o manieră specifică şi cu metodele adecvate perspectivei teoretice respective.

Discursul conţine structuri conceptuale semantic complete, care se referă la stări de lucruri sau evenimente dar, în acelaşi timp, vehiculează anumite atitudini ale locutorilor faţă de reprezentările semantice sau faţă de lumea la care acestea se referă. Acţiunea, dar şi rostirea umană pot deveni cauză a unor noi evenimente şi a unor stări de lucruri din lume.

Spre deosebire de logica propoziţiilor, în care problema majoră este aceea dacă o expresie este adevărată sau falsă în raport cu o stare posibilă a lumii, logicile modale sînt cele care au dezvoltat modele pentru a capta tocmai atitudinile umane, urmărind să se studieze în ce mod este adevărat sau fals un enunţ, dacă acesta este în mod necesar sau în mod posibil adevărat sau fals.

Propoziţiile modale au un modus M (o parte modală) şi un dictum D (o parte asertorică). Notînd dictum-ul cu p iar modurile astfel: P (posibil), C (contingent), N (necesar), I (imposibil)), se pot obţine următoarele tipuri de propoziţii modale, clasificate în funcţie de modus: Pp: „Este posibil p“; Cp: „Este contingent p“; Np: „Este necesar p“; Ip: „Este imposbil p“.

În cuvintele mnemotehnice amabimus, purpurea, iliace, edentuli, prin care logicienii scolastici exprimau diversele echivalenţe între între dictum şi modus: vocala „A“ trimite la propoziţia (enunţul) „+ M + D“, (modus-ul afirmativ, dictumul afirmativ, ca în exemplul A(p): „Este posibil ca S să fie P“); vocala „E“ stă pentru propoziţia (enunţul) „+ M – D“ (modus-ul afirmativ, dictum-ul negativ, ca în exemplul E(i): „Este imposibil ca S să nu fie P“); vocala „I“ semnalizează propoziţia (enunţul) „ –M + D“ (mosus-ul negativ, dictum-ul afirmativ, ca în propoziţia I(p): „Nu este posibil ca S să fie P“); vocala „U“ trimite la propoziţia (enunţul) „– M – D“ (modus-ul negativ, dictum-ul negativ), cum este judecata U(p): „Nu este posibil ca S să nu fie P“). Vocalele din fiecare nume mnemotehnic redau echipolenţa a patru forme de propoziţii.

De-a lungul secolelor, generalizarea sistemului de propoziţii (enunţuri) a fost realizată în mai multe rînduri, dar s-a desăvîrşit în anul 1951, „o dată cu ideea unor logici <<a - teoretice>> analoage cu logica <<apofantică>> (de inspiraţie aristotelică) în care s-au impus modalităţile aletice (sau ale <<adevărului>>)“ [x]. După filosoful finlandez Georg Henrik von Wright, asemănătoare sînt modalităţile epistemice (referitoare la convingeri şi cunoştinţe), cele deontice (referitori la prescripţii de felul obligaţiei, al permisiunii, sau al interdicţiei în cadrul sistemelor normative care reglementează conduita indivizilor în raporturile dintre ei) şi cele existenţiale (ale fiinţării). Petru Ioan propune completarea sistemului structurilor propoziţionale ţinînd cont de modalităţile doxastice (ale opiniei, ale credinţei, sau ale încrederii), de modalităţile temporale (crono - logice), de modalităţile spaţiale (topo - logice), de modalităţile dialectice (ale schimbării), de modalităţile etice (sau ale sancţionării), de modalităţile estetice (sau ale evalării şi aprecierii), de modalităţile direcţionale (ale raportării spaţiale) ş. a. m. d. [xi]

Ca formă specifică de manifestare a atitudinii locutorului faţă de lume, dar şi faţă de relaţia de discurs, modalitatea face parte din categoria configuraţiilor a căror cercetare impune o abordare complexă, ce leagă prin relaţii complexe dimensiunea semantică de cea pragmatică.

Discursul politic, prin însăşi natura sa, propune „lumi“ ce sînt rezultatul unei interpretări în orizontul interacţiunii modalelor: posibilitate, realitate, composibilitate imposibilitate, necesitate, contigenţă etc. Aceste „lumi“ se deosebesc una de alta prin faptul că ele conţin un grad diferit de realitate. Pentru a surprinde dimensiunea modală şi configuraţia atitudinală pe care le poate releva discursul politic, propunem următorul fragment discursiv:

„Este o nouă lume, dar America nu trebuie să se teamă de ea. Este o nouă lume şi noi trebuie să ajutăm la formarea ei. Este o nouă lume care face necesară o nouă politică externă americană – o politică bazată pe constanta decenţă a valorilor şi pe optimismul viziunii noastre asupra istoriei.

Nu mai putem avea o politică numai pentru naţiunile industriale ca fundament al stabilităţii globale, ci trebuie să răspundem noii realităţi a unei lumi aflate, din punct de vedere politic, în plină deşteptare.

Nu ne mai putem aştepta ca şi celelalte o sută cincizeci de ţări să urmeze dictatul celor puternici, ci trebuie să ne continuăm, cu încredere, eforturile de a inspira, de a convinge şi de a arăta calea“ [xii].

(Jimmy Carter, Drepturile omului şi politica externă (1977)

Faptul că unul din verbele folosit frecvent în acest discurs este a trebui, considerăm că se impune să precizăm că unul din sensurile acestuia este deontic: formularea „X trebuie să efectueze T“; astfel, dacă X nu îndeplineşte T, acesta devine pasibil de a fi sancţionat într-o ordine normativă căreia îi este subiect. Însă, acest sens de obligaţie legală nu este prezent în discurs. În prezenta analiză, se impune să precizăm că folosirea verbului a trebui este realizată în sensul în care este exprimată o necesitate practică: (a) X trebuie să efectueze T; dacă X nu îndeplineşte T, acesta va eşua în atingerea unui scop al său; (b) X trebuie să efectueze T; dacă X nu îndeplineşte T, acesta nu este considerat calificat ca un agent dintr-o anumită categorie. Putem identifica, mai întîi, o atitudine temerară în relaţia cu lumea: „America nu trebuie să se teamă de ea“. Sensul verbului trebuie exprimă necesitatea practică după care America trebuie să se califice drept un agent cutezător.

Următoarea atitudine este disponibilitatea implicativă în noua lume: „noi trebuie să ajutăm la formarea ei“. În această secvenţă discursivă, sensul verbului trebuie relevă necesitatea practică de realizare a unui scop. Considerăm că propoziţia „trebuie să răspundem noii realităţi“ relevă un demers de întîmpinare şi relaţionare discursivă, care cumulează ambele sensuri ale necesităţii practice. O altă atitudine care se configurează este implicarea efectivă, acţională: „trebuie să ne continuăm, cu încredere, eforturile“, sensul de agent calificat fiind asumat ca apaţinînd agentului: „eforturile de a inspira, de a convinge şi de a arăta calea“, iar sensul de necesitate a atingerii scopului se relevă ca obiectiv: „să continuăm“. Prin enunţul „Este o nouă lume care face necesară o nouă politică externă americană“ se întemeiază (justifică) atitudinile exprimate; noua lume se constituie în condiţie necesară şi suficientă pentru o nouă politică externă americană. Expresia „Nu mai putem avea o politică numai pentru naţiunile industriale “ este echivalentă cu formularea „Este necesar să nu mai avem o politică...“, sau cu enunţul „Este imposibil să mai avem o politică...“ ; se constată o stare din „lume“ care trebuie să se schimbe, pentru a corespunde noii lumi care este „din punct de vedere politic, în plină deşteptare“.

Considerăm că în discursul politic atitudinea locutorului are ca ţintă şi actul ilocuţionar, întrucît enunţiatorul, rostind, îşi exprimă credinţa, îndoiala, certitudinea, acţionînd, astfel, asupra alocutorului. În acest fel ajungem la modalităţile pragmatice, ce influenţează relaţia discursivă dintre interlocutori.

Din perspectiva reţelei modale, discursul politic evoluează, cu prioritate, într-un spaţiu specific, al posibilului, al verosimilului şi al credibilului, al promisiunii, pentru unii (chiar dacă dezirabil este pentru toţi), promovînd o configuraţie atitudinală complexă: este rostit în numele unui grup politic, unei categorii sociale, unei naţiuni; este capabil să propună scopuri, soluţii, mijloace de realizare, pe care şi le asumă locutorul; afirmă calificarea celui ce-l rosteşte (şi, implicit, a grupului pe care acesta îl reprezintă) ca agent competent, capabil, bine intenţionat, eficient ş. a., dar şi descalifică adversarii politici.

5. Pulsiunea autoritară a discursului politic

Puterea este o relaţie care se stabileşte între un agent, care are capacitatea de a-l determina pe un altul să facă ceva, să acţioneze aşa cum intenţionează el. Puterea politică se manifestă ca relaţie între un actor politic A ce îl poate constrînge sau influenţa pe un alt agent B să se comporte într-un mod anumit, acesta din urmă înţelegînd, acceptînd şi consimţind că A are un drept de a hotărî comportamentele care îi sînt impuse, adică B recunoaşte faptul că puterea lui A este legitimă. Prin urmare, puterea politică este o relaţie care se instaurează într-un anumit domeniu, între un purtător al puterii şi un destinatar al puterii. Capacitatea puterii de a se impune în societate, prin diver-se mijloace şi modalităţi de acţiune, pentru a-i asigura acesteia din urmă stabilitatea şi funcţionalitatea, constituie autoritatea politică [xiii].

J. M. Bochenski pronune următoarea definiţie generală a autorităţii: „P este o autoritate pentru S în domeniul D atunci cînd S recunoaşte, în prin-cipiu, drept adevărat tot ce-i este comunicat de către P sub forma aserţiunii şi face parte din domeniul D“ [xiv]. Domeniul autorităţii este constituit din mulţimea discursurilor cu privire la un ansablu de evenimente şi acţiuni reale, căci autoritatea are de-a face în mod nemijlocit cu actele comunicării, care reprezintă o condiţie necesară a manifestării acesteia. Astfel înţeles, domeniul autorităţii este o clasă de configuraţii ideale (semnificaţia unor cuvinte şi conţinuturi ale unor gînduri). Subiectul şi purtătorul autorităţii sînt indivizi reali.

Deosebirea dintre autoritate şi putere este dată de faptul că ceea ce enunţă o autoritate dintr-un domeniu este asumat de către destinatar ca necesar adevărat, pe cînd aserţiunile purtătorului puterii sînt recunoscute doar contingent adevărate. „Legitimitatea autorităţii se fundează pe principiul unanimităţii, legitimitatea puterii are ca fundament principiul majorităţii“ [xv]. În opoziţie cu desemnarea ereditară şi cu autodesemnarea, accesul la puterea politică este posibil prin sufragiul universal. Votul se relevă ca un ritual, „un comportament repetitiv, codificat şi definit de către un grup social, purtător de semnificaţii“ [xvi]. Opţiunile electorale ale votanţilor sînt diferite, iar cine ajunge la putere este legitimat de o majoritate. Ulterior, autoritatea celui ales se va manifesta asupra întregii comunităţi, chiar şi asupra acelora care nu l-au votat. Aceştia se vor supune actelor de putere ce vor urma, pentru că ele decurg din decizia majorităţii şi aceasta este singura modalitate convenită de legitimare a relaţiei de putere. Acest fapt reprezintă încă un punct de diferenţiere între relaţia de putere şi relaţia de autoritate, care nu are nici o influenţă asupra acelora care nu recunosc autoritatea unui anumit purtător. Actele de putere ale purtătorului puterii legitimate sînt obligatorii pentru destinatarul puterii, în domeniul de competenţă al relaţiei de putere pentru că acordul cu o convenţie impune şi acordul cu consecinţele ei. Astfel, intrăm în domeniul deonticului, în care putem analiza şi întemeia caracterul precriptiv al discursului politic.

După Georg Henrik von Wright, prescripţiile au următoarele compo-nente: (1) caracterul; (2) conţinutul; (3) condiţia de aplicare sau nucleul normei; (4) autoritatea; (5) subiectul (subiectele); (6) ocazia [xvii].

Caracterul unei norme este diferit, după cum norma stipulează că ceva trebuie, poate sau nu poate să fie sau să fie făcut. Putem identifica, astfel, în funcţie de caracterul lor, următoarele tipuri de norme, care se manifestă şi în domeniul politicului: (a) obligaţiile, ordinele (O), care stipulează că un anumit lucru trebuie făcut, îndeplinindu-se, astfel, exigenţele actului de putere politică şi evitîndu-se sancţiunile; (b) permisiunile (P), care stipulează că un anumit lucru poate să fie făcut, fără ca acesta să fie cerut în mod imperativ de purtătorul puterii; (c) interdicţiile, care stipulează că un anumit lucru nu trebuie să fie făcut, pentru că ar intra în contradicţie cu exigenţele puterii [xviii].

Conţinutul unei norme este ceea ce trebuie sau poate, sau este interzis să fie sau să fie făcut. Este lucrul prescris (comandat, permis sau interzis).

Condiţia de aplicare a normei este condiţia ce trebuie îndeplinită pentru ca să existe o posibilitate de realizare a ceea ce constituie conţinutul unei norme date. După aceste condiţii, normele se grupează în categorice şi ipotetice. O normă este categorică atunci cînd condiţia sa de aplicare este „condiţia ce trebuie satisfăcută pentru a exista o posibilitate de înfăptuire a lucrului care constituie conţinutul acesteia şi cînd nu se mai pune nici o altă condiţie“. O normă este ipotetică atunci cînd condiţia sa de aplicare este „condiţia ce trebuie satisfăcută pentru a exista o posibilitate de înfăptuire a lucrului care constituie conţinutul acesteia plus o altă condiţie“ [xix].

Autoritatea unei prescripţii este agentul care dă sau emite prescripţia, cum este în domeniul analizei noastre deţinătorul legitim al puterii politice. Apreciem că situaţia normală şi dezirabilă este aceea a puterii bazată pe autoritate, căutată de orice relaţie de putere, pentru că îi poate asigura o acoperire largă a intereselor, un fundament raţional şi o manifestare eficace.

Subiectul unei prescripţii este agentul căruia i se adresează sau i se dă prescripţia. Lui i se ordonă, i se permite sau i se interzice de către autoritate să înfăptuiască anumite acţiuni şi / sau să se abţină de la înfăptuirea acestora. Acesta este destinatarul puterii politice pentru care sînt elaborate prescripţiile.

Ocazia este locaţia spaţio-temporală de enunţare şi aplicare a prescripţiei. O prescripţie este particulară în privinţa ocaziei dacă este emisă pentru un număr finit de ocazii specificate. O prescripţie este generală în privinţa ocaziei dacă este emisă pentru toate ocaziile (în fiecare ocazie). Dacă notăm, după Georg Heinrick von Wright, cu simbolul – T – transformarea sau trecerea de la o stare iniţială la una finală, cu simbolul p propoziţia care descrie o stare de lucruri, cu simbolurile d şi f acţiunea, respectiv abţinerea, se pot formula următoarele opt tipuri de O-norme elementare [xx]: (1) Od(p T p) spune că starea de lucruri descrisă de p trebuie să fie menţinută, respectiv, nu trebuie lăsată să dispară; (2) Of(p T p) afirmă că starea de lucruri descrisă de p trebuie lăsată să dispară; (3) Od(p T ~ p) susţine că starea de lucruri descrisă de p trebuie să nu fie lăsată să continue; (4) Of(p T ~ p) spune că starea de lucruri descrisă de p trebuie lăsată să continue sau nu trebuie să fie distrusă; (5) Od(~ p T p) relevă că starea de lucruri descrisă de p trebuie produsă sau nu trebuie lăsată să continue a fi absentă; (6) Of(~ p T p) afirmă că starea de lucruri descrisă de p trebuie lăsată să continue să fie absentă sau nu trebuie să fie produsă; (7) Od(~ p T ~ p) susţine că starea de lucruri descrisă de p trebuie suprimată sau trebuie să nu fie lăsată să apară; (8) Of(~ p T ~ p) relevă că starea de lucruri descrisă de p trebuie să nu fie suprimată sau trebuie lăsată să apară. Permisiunea este cel puţin o tolerare, dar ea poate fi mai mult decît atît. Ea mai poate fi şi consecinţa logică a altor norme emise de autoritatea în cauză. Acordînd unor subiecte un anumit drept, autoritatea declară că tolerează un anumit act (sau o anumită abţinere) şi că nu tolerează anumite alte acte. Dacă permite cuiva un anumit act sau o anumită acţiune, autoritatea normativă promite a nu stînjeni într-o anumită privinţă libertatea subiectului normei, prin urmare, autoritatea trebuie să nu stînjenească această libertate.

Din punct de vedere lingvistic formulările de norme traversează mai multe tipuri de propoziţii, fără să includă vreunul din ele sau să fie incluse în vreunul. Dacă o propoziţie dată este sau nu o formulare de normă nu se relevă doar examinînd-o ca semn. Noţiunea de normă este primară faţă de formularea de normă, pentru că modul cum este întrebuinţată expresia şi nu aspectul ei exterior ne arată dacă ea este o formulare de normă. „Folosirea cuvintelor pentru a da prescripţii este similară folosirii cuvintelor pentru a face promisiuni. Ambele utilizări sînt performative“ [xxi]. Ca formulări de normă, propoziţiile deon-tice au un potenţial semantic mai mare decît propoziţiile imperative. Relaţia de autoritate este determinată de competenţa într-un anumit domeniu. Procesul de instituire a relaţiei de putere este mai puţin dependent de competenţă sau eficienţă, cît mai ales de factori externi cum sînt harisma, grupul de interese, promisiunile, nevoile şi aspiraţiile alegătorilor ş. a.

Concepută ca o măsură de război şi de propagandă, Proclamaţia de Emancipare de la 1 ianuarie 1863 a avut un impact simbolic cu mult mai puternic decît cel concret, deoarece, în acel moment, guvernul federal american nu dispunea de mijloacele necesare impunerii ei. Dar documentul notifica, în mod clar şi irevocabil, Sudului şi lumii întregi, că războiul era dus nu numai pentru păstrarea Uniunii, ci şi pentru a se pune capăt sclavagismului, ca instituţie specifică. În cele din urmă, atunci cînd trupele Uniunii au ocupat din ce în ce mai mult din teritoriul Sudului, Proclamaţia de emancipare a devenit o realitate pe măsură ce scavii erau eliberaţi de înaintarea armatei federale.

Propunem spre analiză următorul fragment din Proclamaţia de emancipare:

„Şi în virtutea puterii şi pentru scopul înainte pomenit, eu ordon şi declar că toate persoanele deţinute ca sclavi în cuprinsul Statelor şi părţilor din Statele desemnate sînt şi rămîn de acum înainte libere şi că Guvernarea Executivă a Statelor Unite, inclusiv prin autoritatea militară şi navală ce de-curge din această poziţie, va recunoaşte şi susţine libertatea sus – numitelor persoane. Şi prin prezentul document, ordon oamenilor astfel declaraţi liberi să se reţină de la orice violenţă, afară de cazul cînd ea este necesară apărării şi le recomand ca, ori de cîte ori este cu putinţă, să muncească cu onestitate pentru lefuri rezonabile“ [xxii].

(Abraham Lincoln, Proclamaţia de emancipare [1863] )

Abraham Lincoln, preşedintele Statelor Unite ale Americii, îşi manifestă prin această proclamaţie dreptul legitim de a se manifesta ca putere cu autoritate: „în virtutea puterii şi pentru scopul înainte pomenit“ (măsură militară potrivită şi necesară pentru înăbuşirea rebeliunii), „eu ordon şi declar“. Nucleul normei îl constituie faptul „că toate persoanele deţinute ca sclavi în cuprinsul Statelor şi părţilor din Statele desemnate sînt şi rămîn de acum înainte libere“: Od(~ p T p). Acordînd cuiva un drept – în acest caz dreptul la libertate pentru sclavi – autoritatea normativă prezidenţială emite pentru orice terţă parte inter-dicţia de a stînjeni sub un raport determinat libertatea celui ce se bucură de acel drept: Of(~ p T ~ p). Concomitent, autoritatea politică face promisiunea de a respecta (tolera) această libertate, de a nu o stînjeni interzicîndu-şi ei înseşi vreo imixtiune: „Guvernarea Executivă a Statelor Unite, inclusiv prin auto-ritatea militară şi navală ce decurge din această poziţie, va recunoaşte şi susţine libertatea sus - numitelor persoane“. Temeiul acestui demers normativ îl constituie „autoritatea militară şi navală ce decurge din această poziţie“.

Prescripţiei categorice sub aspectul condiţiei de aplicare şi generale sub aspectul ocaziei, preşedintele american îi adaugă încă două prescripţii ipotetice sub aspectul condiţiilor: „ordon oamenilor astfel declaraţi liberi să se reţină de la orice violenţă, afară de cazul cînd ea este necesară apărării“ (excepţie care permite nerespectarea obligaţiei) şi „ori de cîte ori este cu putinţă, (condiţie suplimentară) să muncească cu onestitate pentru lefuri rezonabile“.

Prin manifestarea normativă a autorităţii politice, dimensiunea semantică este transgresată de un demers pragmatic, ajungîndu-se într-un orizont al pragmasemanticii, al performativităţii discursive. Eficacitatea acesteia presupune referinţa la un context particular care îl abilitează pe acela care vorbeşte să facă ceva doar spunînd că el face. Autoritatea cuvîntului politic declanşează utilizarea enunţurilor performative. Putem identifica, astfel, o altă particularitate a discursului politic şi anume evaluarea acestui tip de discurs ca adevărat sau fals sub aspectul conformităţii sale cu realitatea preexistentă care are prioritate în raport cu evaluarea sa sub aspectul eficacităţii sociale.

Notes

---

[i] Raymond Aron, Democraţie şi totalitarism, Editura „All“, 2001, p.18

[ii] Christian Le Bart, Lois et invariants d’un genre: pour une sociologie des gaffes politiques, în Simone Bonna Fous, Pierre Chiron, Dominique Ducard, Carlos Levy, Argumentation et discors politique, Presses Universitaires de Rennes, 2003, pp. 79 - 82

[iii] Heinrich Plett, Ştiinţa textului şi analiza de text, Editura „Univers“, Bucureşti, 1983, pp. 110 - 112

[iv] Ludwig Wittgenstein, Tractatus logico – philosophicus, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1991, p. 37

[v] Alexandru Boboc, Limbaj şi ontologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997, p. 95

[vi] Logicianul român, Cornel Popa, analizează pe larg teoria lumilor posibile în volumul Teoria acţiunii şi logica formală, Editura Stiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981

[vii] Declaraţia de Independenţă, în Melvin I. Urofsky, Texte fundamentale ale democraţiei americane, Editura „Teora“, Bucureşti, 2000, p. 14

[viii] Apud Cornel Popa, op. cit., pp. 395 - 411

[ix] Ibidem , pp. 506 - 507

[x] Petru Ioan, Logica “integrală” în distincţii, operaţionalizări, definiţii şi exemplificări, vol. I, Editura „Stefan Lupaşcu“, Iaşi, 1999 , p. 284

[xi] Ibidem, pp. 284 - 285

[xii] Melvin I. Urofsky, Texte fundamentale..., p. 331

[xiii] În investigaţia noastră asupra puterii şi autorităţii politice am beneficiat şi de studiul logic asupra autorităţii, al lui J. M. Bochenski, Ce este autoritatea, Editura „Humanitas“, Bucureşti, 1992 şi de interpretarea logică a puterii, realizată de Constantin Sălăvăstru, [în] Discursul puterii, Institutul European, Iaşi, 1999, pp. 171 - 222

[xiv] J. M. Bochenski, op. cit. , p. 24

[xv] Constantin Sălăvăstru, Discursul puteri... , p. 175

[xvi] Dominique Chagnollaud, Dicţionar al vieţii politice şi sociale, Editura „ALL“, Bucureşti, 1999, p. 14

[xvii] Georg Heinrik von Wright, Normă şi acţiune. Studiu logic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 88

[xviii] Sfatul, ruga, recomandarea, cererea şi avertizarea sînt categorii înrudite cu comanda, permisiunea şi interdicţia, dar ele nu sînt prescripţii.

[xix] Georg Heinrick von Wright, op. cit. , p. 92

[xx] Ibidem, pp. 101 - 102

[xxi] Ibidem, p. 119

[xxii] Melvin I. Urofsky, Texte fundamentale ale democraţiei americane..., p. 167

BIBLIOGRAFIE

ARISTOTEL

- 1998: Organon I, II, traducere românească de Mircea Florian, Editura „IRI“, Bucureşti

ARON, RAYMOND

- 2001: Democraţie şi totalitarism, trad. din limba franceză, Editura „All“, Bucureşti

BART, CHRISTIAN, LE

- 1998: Le discourse politique, Presses Universitaires de France, Paris

- 2003: Lois et invariants d’un genre: pour une sociologie des gaffes politiques, în: Simone Bonna Fous, Pierre Chiron, Dominique Ducard, Carlos Levy, Argumentation et discourse politiques, Presses Universitaires de Rennes, Rennes

BOBOC, ALEXANDRU

- 1997: Limbaj şi ontologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

BOCHEŃSKI, INNOCENTIUS, MARIA, JOSEPH

- 1992: Ce este autoritatea ? Introducere în logica autorităţii, traducere din germană, Editura „Humanitas“, Bucureşti

BRAUD, PHILIPPE

- 2000: La vie politique, Presses Universitaires de France, Paris

CARPINSCHI, ANTON; CRISTIAN BOCANCEA

- 1998: Stiinţa politicului. Tratat, vol. I, Editura Universităţii „AL. I. Cuza“, Iaşi

GULICIUC, VIOREL

- 1999: Exerciţii de semiotică structurală (deductivă) a discursului filosofic, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

IOAN, PETRU

- 1999: Logica “integrală” în distincţii, operaţionalizări, definiţii şi exemplificări, vol. I, Editura „Stefan Lupaşcu“, Iaşi

PLETT, HEINRICH

- 1983: Ştiinţa textului şi analiza de text, traducere din germană, Editura „Univers“, Bucureşti

POPA, CORNEL

- 1984: Teoria acţiunii şi logica formală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

SÃLÃVÃSTRU, CONSTANTIN

- 1999: Discursul puterii, Institutul European, Iaşi

THOVERON, GABRIEL

1996: Comunicarea politică azi, trad. din franceză, Editura „Antet“, Oradea

WITTGENSTEIN, LUDWIG

- 1991: Tractatus logico-philosophicus, traducere românească de Alexandru Surdu, Editura „Humanitas“, Bucureşti

WRIGHT, GEORG HENRIK VON

- 1982: Normă şi acţiune. Studiu logic, traducere din engleză - americană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti

MELVIN I. UROFSKY (coord.)

- 2000: Texte fundamentale le democraţiei americane, trad. din engl. - americană, Editura „Teora“, Bucureşti